Mju e un restaurant “fusion” si am inteles ca apartine unui fotbalist (fost fundas!) si nevestei acestuia, care are un nume diferit de al lui. E intr-o casa veche, in partea de Bucuresti cu multa poezie, pe unde trecea Mircea Eliade cand se ducea acasa, alaturi de alte case vechi, din alta lume, la umbra unor copaci batrani si a unui bloc tanar si hidos de birouri postcomuniste.
Decorurile sunt facute sa te prinda pe picior gresit si sa te socheze, de cum treci pragul casei. Sigur, multi il vor gasi misterios si tulburator, vor descoperi semnificatii, profunzimi si prilejuri de reflectie. Initiatii in Feng Shui si Zen vor simti vibratii, vor observa cum se pogoara niste energii si vor descoperi o pace interioara pe acolo, duduitele cu suflet de copil, care cred ca Maitreyi a fost o gheisa japoneza, vor murmura gatuite de emotie: “Tigrisor, asa as vrea si eu sa ne decoram cuibusorul nostru, tii minte cum tot incercam sa-ti descriu si tu nu intelegeai deloc despre ce vorbesc?”… Pe mine, insa, m-a indispus teribil atmosfera accea de morga de spital, cu lumanari pe jos, chiar de la intrare, care m-au facut sa ma gandesc instinctiv la cancerul maica-mii si la Institutul Oncologic din Fundeni, caruia am ajuns sa-i cunosc toate ungherele si penumbrele. Credeam ca Mandragora are cel mai morbid decor din Bucuresti, insa arhitecta (asa mi s-a spus) de la Mju si-a pus in minte sa-i intreaca. Si a reusit cu brio!
Totul e minimalist acolo: tavanul si podeaua sunt negre, ca si mesele (foarte mici si incomode), scaunele sunt unele albe si altele negre, peretii sunt dati cu o vopsea lucioasa gri murdar, un tip de material (scump, de altfel) pe care l-am mai vazut-o doar in baile milionarilor sau in arhitectura monumentala. De fapt, ce nu e negru sau alb la Mju, e gri cu negru: perdelele, canapelele si chiar costumele chelnerilor, un fel de camasi cazacesti, in care aratau destul de caraghiosi. Daca in una dintre camere as fi vazut un cadavru, fie el in carne si oase, fie din ceara, pe post de decor, nu cred ca ne-ar fi mirat mai mult. Doar niste pahare superbe, din sticla groasa, masiva, de diverse culori, ne mai aminteau ca suntem inca in viata. Ca decorul sa patrunda pana in zona tactilului, am fost pus sa stau si incomod pe o canapea foarte ingusta, cu spatarul in unghi drept, de pe care cadeam tot timpul, si a trebuit sa mananc cu niste tacamuri bizare. Evident, totul in semintuneric. Am avut eu niste presimtiri inca de cand am intrat prima data pe situl lor, ca sa caut adresa, insa realitatea a intrecut imaginatia de aceasta data.
Nu sunt sigur daca era prevazut sa faca parte din atmosfera si ca restaurantul sa fie pustiu cand merg eu acolo. Prima data a mai fost o singura masa ocupata, de niste straini, a doua oara la fel (tot la pranz), doar ca acum mai era cineva si pe terasa inevitabil luminata de soare.
Meniul a fost prima surpriza placuta la Mju. Cu 50 de feluri si inca vreo 10 de sushi, intra mai degraba in categoria exceptiilor intr-o tara in care sa ai vreo 200 a la carte e mai degraba un motiv de mandrie. Sunt cateva clasice (foie gras, coquilles Saint Jacques, bruschette, miso, paste, vita cu sos de foie gras, fondant de ciocolata), insa cele mai multe sunt feluri sau combinatii pe care nu le-am mai vazut in alta parte in Bucuresti sau despre care nici nu am mai auzit: blinis Saigon cu somon, mango si sos, Tom Ka Chai (o supa condimentata), wok de calamar (“wok” e un vas asiatic foarte raspandit, un fel de mic ceaun, care a intrat deja in nomenclatorul gastronomic occidental), salau de Nil, cuscus marocan, creveti marinati cu salsa de mango, piersici Haberlin cu zabaglione de vanilie si alte asemenea.
Prezentarea mancarii e foarte pretentioasa si teatrala (exagerata uneori, dupa gustul meu), de restaurant gastronomic putin uzual in partea aceasta de lume. In prima zi am luat vita si legume sote, asa cum fac de fiecare data, ca sa pot avea un criteriu uniform de comparatie pentru restaurantele despre care scriu. Vita a fost foarte buna, si asta e o raritate in Bucuresti. Sosul de trufe (o pasta foarte vascoasa, mai degraba) a fost imposibil de mancat pentru ca era mult prea sarat; nici invitatul meu nu a putut sa ia mai mult decat un varf de furculita, asa ca afirmatia ramane ferma. Broccoli a fost si el destul de bun, fiert putin mai mult decat trebuia, insa l-am mancat pe tot cu placere (alta raritate in Bucuresti). Foie gras-ul a fost excelent. Pentru el o sa ma intorc la Mju, desi nu cu putine mustrari de constiinta si cu un mare sentiment de vinovatie fata de activistii care lupta impotriva cruzimii la care sunt supuse bietele vietati inaripate. Daca face cineva o petitie pentru interzicerea indoparii gastelor, o semnez si eu! Am mai luat o salata de spanac si capsuni, destul de buna si aceea, apoi un steak de ton in crusta de susan – bun si el. Cuscusul a fost excelent, foarte consistent si cu un gust pe care nu l-am mai intalnit in alta parte, pana acum. In ziua urmatoare am luat creveti marinati, tartar de sfecla si rosii coapte, sos pesto (toate la un loc fac un singur fel) cu gust de creveti obisnuiti, sfecla normala si rosii ca toate rosiile, blinis (nu stiu daca e nume propriu) Saigon cu somon, o crema fina de branza si o turta mica de orez, vita in crusta miso si sos de ghimbir – destul de bune, si acestea din urma.
Apoi am luat coquilles Saint Jacques cu un sos ciudat si cu bucati de ananas si “orez reteta chefului” (un orez rosu) ca garnitura. Orezul a fost excelent (sigur avea sfran), insa SJ-ul l-am mancat mai mult pentru ca mi-era foarte foame, portiile fiind nefiind prea mari la Mju. Amestecul de moluste cu fructe a fost rezonabil, insa sosul a fost atat de iute (si nu cu piper negru, care ar fi fost acceptabil sau chiar bun, pentru ca e aromat, ci cu peperoncino, se pare, de simteam ca iau foc) incat dupa ce am terminat felul principal a trebuit sa manac o chifla intreaga, goala, si tot a mai trebuit sa stau cu gura deschisa o vreme, dupa aceea. Tot ca sa imi treaca gustul de iute am luat si un desert, desi nu era in plan. Piersicile si sufleul de ciocolata au fost destul de bune (ar fi fost ciudat sa fie altfel), desi mi-a adus fondantul fara inghetata si a trebuit sa cer una separat. Ma asteptam sa-mi aduca o inghetata de vanilie, insa am primit sorbetto (o inghetata numai din fructe, fara lapte), care a fost bun mancat separat, insa pus peste fondant a dat o combinatie cam ciudata, pe care nu as mai incerca-o si a doua oara.
Chelnerul a fost amabil, cred ca s-a bucurat ca mai are si el prilejul sa stea de vorba cu cineva in viata. A doua oara chiar a inceput sa ne faca confidente si sa ne povesteasca cum fura clientii tacamurile din cand in cand, si, mai ales, paharele acelea frumoase.
Preturile sunt destul de bune pentru calitatea mancarii de acolo. La felurile principale cel mai mare e de 52 de lei, iar la gustari de 39 (la foie gras, care poate costa si dublu in alte parti). Pentru o masa completa, cu gustare, fel principal, desert si cate un pahar de vin destul de bun (roze-ul, mai ales), noi am platit cam 250 de lei de fiecare data (pentru doi).
In concluzie: fotbalistul si nevasta lui cu nume diferit au un chef (adica un bucatar sef) bun, care stie, fara indoiala, cum merg lucrurile in gastronomia fina. Eu cred insa ca si-au asumat un risc prea mare cu risipa aceea de “inspiratie” si ca au de pierdut din cauza asta, mai ales pe partea barbateasca a clientelei. Intr-adevar, multi dintre cei cu care am vorbit mi-au spus ca le-a placut mancarea la Mju si ca poate s-ar intoarce acolo cu o companie femeiasca, insa ca ar avea rezerve serioase sa-si invite niste parteneri de afaceri importanti la restaurantul cu nume greu de pronuntat.
