Apoi au venit capitalistii, care l-au rebotezat, i-au spus Paparazzi. Nu stiu daca au schimbat, sau daca au schimbat mult ambianta de la fostul La Sosea, fiindca nu intrasem acolo inainte, dupa cum am spus. Insa presupun ca nu, pentru ca tot lemnul acela nu parea nici nou si nici de gasit cu usurinta in zilele noastre nu era. Au incercat mai multe variante de concept, au adus o vreme si un bucatar francez de clasa, un excelent bucatar care facea mancaruri pe care nu le mai vazuse nimeni la acea vreme in Bucuresti. Preturile erau mari, evident, mai ales ca in vremurile acelea nu erau atat de multe restaurante scumpe in Bucuresti, ca sa nu mai mire pe nimeni. Apoi au trecut la o mancare mai simpla, insa mai ieftina, si in ultima vreme, inainte sa fie preluat de catre noii proprietari, era un restaurant popular, cu mancare italiana si pizza. Si cred ca au incercat si varianta cu evenimente, ceva muzica si alte asemenea.
Pe Paparazzi l-am vazut si plin, si foarte gol, cu fluctuatii mari de la o zi la alta, si asta in fiecare dintre versiunile de mai sus. Nu stiu daca au pierdut bani cu Paparazzi, insa de castigat foarte mult stiu sigur ca nu s-a intamplat. De aceea l-au si vandut, presupun.
Noii proprietari par sa cunoasca bine importanta marketingului, asa ca au facut lucrurile temeinic. Au investit mult, lucrarile au durat ceva, au reusit sa deschida la inceputul lui 2015. Au schimbat tot, nu a mai ramas nimic din ce ar putea aduce aminte de ambianta de secol XIX a lui Paparazzi. Locul e tot stramt, ca nu aveau cum sa-l lateasca, insa au dat fatada jos si au facut un perete de sticla, de a devenit dintr-o data luminos, au adus un arhitect bun care a reusit sa foloseasca fiecare coltisor si sa combine inteligent noul cu vechiul dupa gusturile zilelor noastre. Mesele sunt mici si foarte inghesuite, insa au fete de masa mari, de panza alba. La perete, peste tot, au banchete cu plus.
Mai mult, au reusit sa inghesuie acolo, cu succes, si un mic raion de paine si patiserie si un carrefour in miniatura, cu cateva mezeluri, branzeturi si altele de facut un sandvici rapid, cand nu ai timp de un pranz fara monitor in fata ochilor.
I-au pus numele Hambar si, scris cu niste litere pe care nu le ghicesti din prima, insa alaturi e o bufnita, simbolul localului, ca sa te asiguri ca acela e sensul. De fapt, numele intreg e Brasserie, Charcuterie Brutarie Hambar, cu “brasserie” scris ca in franceza, ca lucrurile sa fie clare.
Bucataria nu e clar localizata la Hambar, e meniu european, desemnat adesea ca specific, sau meniu international. Mancarea a fost buna, au un bucatar la Hambar care stie bine cum stau lucrurile in bucatarie. Supele de cartofi si de peste au fost bune, la fel si platoul cu fructe de mare si frigaruile. Sosul de zbarciogi (morilles in franceza) a fost surprinzator de bun. Deserturile la fel, foarte bune.
Restaurantul plin la pranz, corporatistii cu lefuri mari din zona vin la Hambar ca la cantina bogatilor. Cred ca nu se asteptau la un asemenea succes chiar din primele zile de la deschidere, asa ca serviciul nu prea a facut fata. Noi am primit supele dupa trei sferturi de ceas, si pentru asta ar fi trebuit sa le scad nota la servicii, insa chelnerii au fost atat de deschisi, de naturali si de zambitori ca ne-a trecut supararea.
Preturile sunt destul de mari la Hambar, o masa tuhnita in doi, cu un vin bun, iti scoate pe nesimtite 3-400 de lei de pe card. Insa pentru clientii pe care ii asteapta acolo, o suta de lei in plus sau in minus e totuna.
Brasserie, Charcuterie Brutarie Hambar e, asadar, o noua dovada ca daca studiezi bine piata, oamenii si obiceiurile si le dai ceea ce le place si au nevoie, unde si cand au nevoie, baga adanc mana in buzunar fara sa se gandeasca prea mult. Si ca ambianta vinde la Bucuresti, de cele mai multe ori, mai bine decat mancarea din farfurie. Cred ca Hambar va ramane multa vreme in acel loc si in aceeasi formula, pare sa fie lucul potrivit in locul potrivit. Le dorim sa le mearga bine, asa cum dorim fiecarui lucru bine si serios facut.
