Restaurantul e mare, e foarte frumos asezat, in mijlocul Parcului Herastrau, pe malul lacului. Terasa e acoperita iarna, asa ca vederea spre apa ramane tot timpul. E si destul de bine amenajat, cu decoruri care plac in mod special tipului de clientela care se perinda pe acolo. Mesele sunt cam inghesuite, uneori trebuie sa te intorci pe o parte sau sa-ti sugi burta cand treci printre ele, insa scaunele sunt confortabile si au flori proaspete cam peste tot.
Meniul e din bucataria italiana la Isoletta, are mult peste si fructe de mare in el. Si e imens, oricum, cred ca sunt acolo vreo 150 de feluri, in total. Si incepe cu « tips not included », pus frumos, pe prima pagina, sa nu existe vreo discutie dupa aceea…
Cate produse proaspete poate sa aiba cineva disponibile in orice moment pentru atatea feluri de mancare e destul de usor de ghicit. Noi am luat o supa de legume si un mix de fructe de mare la gratar, destul de bune; apoi o vita cu sos de trufe, pe care or fi considerat-o mai moale decat era, de vreme ce nu ne-au adus si cutite de carne; paste inecate in sos, dar bune la gust, sparanghel bine facut, cu plante de calitate, o prajitura cu banane si un tort de ciocolata. Acestea, deserturile, au fost surprinzator de banale, amandoua. Painea nu era facuta acolo, cu siguranta, insa era destul de buna si ea.
Chelneri au numai barbati, puternici, cu voce groasa, vechi in ale meseriei. Cam ceremoniosi, spun si fac ce trebuie, rapizi, te servesc cate doi odata. Cand am zis « ce trebuie » insemna doar partea de raspuns la intrebari, nu si vreo recomandare sau sugestie neintrebata. De pilda, sa te intrebe daca vrei si vin sau alte lucruri din care sa faca si mai multi bani, la urma urmei. Si « ce trebuie » mai inseamna si sa apare interesele patronilor: fermi, hotarati, barbateste! La plecare le-am zis sa-mi aduca un bon fiscal si mi-au taiat-o scurt, ca intai sa platesc. M-am enervat si eu si le-am spus ca in Romania platile se fac pe baza unor documente fiscale, si ca sa-mi dea el bonul fiscal mai inainte. S-a enervat si chelnerul, a schimbat tonul si a refuzat, pur si simplu. Sec, fara drept de apel, ca si cum mi-ar fi spus: « OK, sa vad mai intai ca ai banii, sa nu incerci sa ma duci tu pe mine… ». A venit un sef care a mers, totusi, pe incredere, si ne-a dat bonul fiscal. Insa apoi a insistat foarte tare sa ne convinga ca noi nu am inteles ce voia chelnerul sa spuna. Noi am zis ca eram siguri ca am inteles, ca a folosit cuvinte simple si clare si ca era si foarte aproape de noi incat nu am pierdut niciun cuvant. El nu si nu, ca noi nu am inteles. Si cand am iesit pe usa tot asta repeta, asa ca am ramas fiecare cu parerea lui.
Preturile sunt mari, dupa cum am spus, nu imi aduc aminte sa fi platit atat pe mancare in alta parte in Bucuresti. Iar in alt oras de la noi, cu atat mai putin. Insa asta pare sa placa clientilor la Isoletta, pentru ca restaurantul era plin. Or fi stiind ei ceva ce mie imi scapa…
