„Noi 4” are calitatea de a fi o montare gustata de public, datorita unei constructii aparent simple si supuse unei retete, la nivel dramaturgic. In esenta, insa, textul Liei Bugnar reuseste sa ramana in permanenta in dialog (a se citi „disputa”) cu el insusi, oferind asumat doza de telenovela, pentru ca in minutul urmator sa-i arate ironic fata din spate, obligandu-si publicul sa il urmeze. Sa se emotioneze si sa rada de propria emotie in acelasi timp. O distantare de tip brechtian, atat in scriitura, cat mai ales in interpretare si mai ales incazul Mariei Obretin, care jongleaza intre cele doua planuri si cu inteligenta, si cu subtilitate, si cu feminitate, si cu o teatralitate asumata, controland in permanenta cantitatea de emotie… Ceea ce e un experiment mai putin incercat in teatrul autohton, tributar metode istanislavskiene.
Povestea din „Noi 4” este, de fapt, o antipoveste, asa cum e pusa in scena, fiind conceputa pe cel putin doua planuri, cu intrari si iesiri dintr-o asa-zisa realitate, in care numele personajelor, referirile la situatii reale creeaza tot timpul senzatia de „adevar”. Un adevar din care personajele intra in „poveste”. O poveste plina de lacrimi, si la propriu, si la figurat, desprinsa din revistele pentru femei, cu Ea, care descopera intr-o zi ca e inselata de El, sotul cel divinizat. Şi e inselata, bineinteles, cu cea mai buna prietena si nu numai. Amandoua afla ca celebrul barbat Victor, construit si el in tuse ironice – „se baloneazasi e putin chel” –, are o a treia femeie in viata lui… Ca femeia e o tarfa-cersetoare din canale, care se dovedeste in final – cum altfel?! – ca, de fapt, era mama lui, care-l abandonase in copilarie si multe alte amanunte cu iz lacrimogeno-telenovelistic sunt adunate toate in aceasta poveste, in care, in fond, fiecare detaliu de acest gen adus in plus functioneaza ca un fitil ce produce o exlozie din interior. Şimeritul este ca explozia nu se produce doar in final, ci in fiecare dintre scene.
Construita pe ideea de metateatru, povestea le permite actritelor sa se joace cu emotia, sa mearga pana in acel punct in care necredibilul sa devina credibil, dar sa intoarca armele si sa se refugieze intr-un spatiu intermediar de extrajoc, imediat ce emotia atinge cote alarmante in zona sentimentalismului ieftin.
In fond, cele trei actrite sunt trei actrite… care joaca un rol, intr-o piesa „cu buge tmic”. Au un text si un rol pe care trebuie sa-l respecte, fiecare dintre ele stie continuarea jocului, si totusi nici una nu-si joacarolul si teatrul si viata se amesteca intr-o masura atat de mare, incat la un moment dat se confunda. Iar personajele devin stapane pe propriile cuvinte si pe propriile decizii, revoltandu-se impotriva dramaturgului – si in acelasi timp, cu voialui. Nimic din ce le-a „prezis” el initial nu se respecta, fiecare capatandu-si destinul propriu – si jocul scriiturii iti permite sa nu stii in fapt nicio secunda cine cui se supune si daca nu cumva dramaturgul si-a pacalit personajele sau personajele il pacalesc pe el… (Monica Andronescu, Yorick.ro)
