– Baaaa, ia treci aicea!
Ma uit in stanga, ma uit in dreapta si, cum nu mai era nimeni altcineva in restaurant, logica mea de fizician ma face sa cred ca sunetul nu putea veni decat de la masa celor doi. Intr-adevar, ipoteza se confirma:
– Ia vino, ma, incoace…
… si vad pe unul dintre cei doi cu degetul aratator indreptat spre podea, catre un punct apropiat de piciorul lui drept, probabil desemnand locul exact in care trebuia sa ma opresc si sa stau apoi.
– Si de ce vreti sa vin eu acolo?
– Cuuuuuum? Comenteeeeeezi? Da’ cine esti tu, ba? Ia vino incoace si spune!
– Dar nu credeti ca ar trebui sa-mi spuneti dumneavoastra mai intai cine sunteti?
– Cuuuuuum? Ma intrebi tu, ba, pe mine cine sunt? Vii in localul meu si ma intrebi cine suuuuuuuuuuuunt? Ia stai asa…
Dupa un moment de uluiala si de perplexitate da sa se scoale de la masa si sa vina spre mine, cu o mana pe o sticla despre care nu eram inca lamurit daca o foloseste doar ca sprijin sau sau ii vedea o alta intrebuintre… A fost un moment cu flashuri ca acelea despre care am auzit ca oamenii le au inaintea mortii: intr-o fractiune de secunda am incercat sa-mi aduc aminte cand m-am batut ultima oara, cum a fost, cati ani au trecut de atunci, ce efect ar avea cele 30 de kilograme suplimentare asupra capacitatii mele de riposta si a vitezei cu care as putea s-o rup la fuga…
Noroc ca l-a tinut celalalt de la masa, care m-a luat la rost, la randul lui, insa fara sa se oboseasca sa vrea sa se mai si ridice:
– De ce faci poze, ma, aicea? De ce nu vii sa ma intrebi daca e voie?
– Dar l-am intrebat pe chelner, si mi-a spus ca am voie sa fac!
– Ce chelner, ma? Pe mine trebuia sa vii sa ma intrebi! E restaurantul meu si eu spun ce ai voie si ce nu in restaurantul meu!
– Dar eu nu aveam de unde sa stiu cine sunteti. Daca chelnerul stia ca acestea sunt regulile, ar fi trebuit sa-mi spuna sa astept putin pana vine sa va intrebe…
– Ba, tu faci misto de mine? Cum adica, eu sunt aicea si tu il intrebi pe chelner?
… si discutia a mai continuat asa vreo zece minute, pe fundalul strigatelor si injuraturilor celuilalt, tras de maneca si asezat la loc de catre cel de-al doilea intrat in vorba, de cate ori incerca sa se ridice si sa puna mana pe sticla.
Intre timp au aparut si chelnerii, care imi faceau semne disperati sa plec. A mai fost un moment de suspans cand le-au spus chelnerilor sa ma dea afara “imediat”. Nu au precizat si cum sa o faca, asa ca atunci cand am vazut pe unul dintre chelneri apropiindu-se de mine m-am gandit la ce e mai rau! M-am mai linistit cand s-a aplecat si mi-a soptit la ureche:
– Haideti sa mergem, imi pare rau, nu va suparati, asa sunt ei… haideti pe terasa, nu le mai dati atentie…
Si m-am asezat pe terasa, nu fara sa incerc sa-i fac pe chelneri sa-mi satisfaca o curiozitate:
– Cine e domnul acela care spunea ca e restaurantul lui?
– Cum, nu stiti? – si se uita suspicios la mine, parca nevenindu-i sa creada…
– Nu stiu! De ce, ar trebui sa stiu?
– Pai cum? E o persoana publica, e un om important, cunoscut…
– ??? Da, asa e, si mie mi se pare cunoscut, dar iata, am un lapsus acuma…
– Ei, vedeti… e colonelul Rosu, de la SRI! – si se uita fix la mine sa vada efectul – Da, chiar el e, stiti, a scris si o carte…
– Aha, e clar acuma…
Pana la urma am inteles ca patronul e cel de-al doilea, cel mai putin bataios. Fost SRI-st si el, acum la pensie. Iar Colonelul Rosu De La SRI Care A Scris Si O Carte a fost seful lui. Si ca, in cinstea acestei foste relatii de subordonare, vine tot timpul la restaurant ca sa manance si sa bea gratis si sa faca ordine printre civilii indisciplinati…
