Acest «pub» a avut momentele lui de mare glorie pe piata gastronomica bucuresteana cu foarte multi ani in urma. Insa asta pentru ca a fost o mare noutate – primul «Irish pub» din oras – mare atractie, deci! Dar mai ales pentru ca bucurestenii nu aveau de unde sa stie pe atunci ce sunt acelea o mancare si un restaurant bune.
The Dubliner ocupa o bucata de parter al unui bloc comunist de pe Titulescu, unul dintre acelea mari si lungi. Nu are ferestre decat pe o parte, si acelea acoperite de un ceardac construit de irlandezul (cred) patron pe trotuar. Dar intunecimea e mirarea cea mai mica, de vreme ce asa sunt obisnuiti oamenii aceia sa stea la carciuma in tara lor. Insa nota distinctiva a The Dubliner-ului e mizeria, fara indoiala, asa cum eu nu prea am vazut-o prin alte restaurante din centrul Bucurestiului.
Ca englezii sunt cei mai murdari europeni am aflat cu stupoare in urma cu vreo 15 ani. Nu stiu daca si irlandezii sunt pusi pe picior de egalitate, insa cred ca putem extrapola, mai ales dupa ultimele experiente. Imi zisesera mai multi straini ca elvetienii sunt cei mai curati europeni si ca englezii sunt in extrema cealalta, insa nu dadusem atentie prea mare acestor remarci pana cand am ajuns acasa la cativa dintre ei (de englezi vorbesc) si am vazut multe lucruri care m-au lasat cu gura cascata. Cand am vazut primul englez care se spala pe fata dimineata punand dopul la chiuveta, dand drumul la apa, oprind-o si apoi spalandu-se direct in chiuveta am zis ca e nebun. Cand am vazut-o si pe nevasta-sa spalandu-se in aceeasi apa, mi-am zis ca acolo e o familie intreaga de nebuni. Insa cand am vazut ca toti fac la fel, m-am lamurit… Si de aceea toate chiuvetele din Anglia au cate doua robinete si cate doua tevi separate, una pentru apa calda si una pentru apa rece, pentru ca ei nu le folosesc niciodata impreuna!
Dar sa revenim la The Dubliner. Chiar si asa intunecos cum e, vezi mizeria peste tot si de la distanta: mocheta murdara, resturi de mancare pe jos, cosuri negolite, panze de paianjen innegrite demult si cu turturi unsurosi pe ele, flori de plastic nesterse cu lunile sau cu anii, un meniu jerpelit si lipicios caruia iti venea sa-i intorci filele cu o scobitoare…
Meniul e din bucataria lor irlandeza, evident, impreuna cu ceva gulas, pizza, niste feluri prezentate ca fiind indoneziene si inca vreo cateva pe care le-am uitat. Noi am luat ce ni s-a recomandat ca fiind mai reprezentativ, adica Irish beef pie, Irish style sausages si inca ceva. Nu au fost bune – tot evident – si asta nu atat din indolenta celor de la The Dubliner, ci mai mult datorita faptului ca o bucatarie atat de rudimentara nu poate face cu mult mai mult. Asa ca nota foarte mare de pe Restograf pe care le-am pus-o la mancare o datoreaza exclusiv faptului ca am fost obligati sa o comparam cu mancarurile din aceeasi bucatarie de la alte restaurante. Pentru ca daca am fi comparat-o cu cea de la restaurantele frantuzesti sau italienesti, de pilda, ar fi fost jale! Nu am luat bere la The Dubliner, insa cred ca acela e singurul lucru bun de acolo.
Si aripa «servicii» a acestui muzeu al indolentei are o galerie bine reprezentata. Niciunul dintre noi nu-si aduce aminte sa fi vazut intr-un restaurant bucurestean ceva mai lamentabil decat prestatia (un adevarat spectacol fara voie, de fapt) unei duduite chelnerita, sustinuta cu vigoare de catre o bucatareasa placida. S-a ajuns pana acolo incat i-au facut sa reactioneze pana si pe cei cativa clienti despre care la inceput crezuseram ca sunt statui de ceara sau fantome puse acolo in chip de decor. Erau cativa domni, toti la o varsta la care toate femeile le cedeaza locul in tramvai, care stateau nemiscati cu cate o halba de bere in fata si cu ochii lipiti de un televizor in care se juca un meci de fotbal aparent perpetuu. Dar cand spun «nemiscati», asta inseamna ca nu au clipit, nu s-au mutat nici macar cu un centimetru in stanga sau in dreapta cat am stat noi acolo si nu si-au inclinat capul sau orice alt membru nici macar cu un grad. Nu au vorbit niciodata intre ei si nici macar nu si-au intors privirea unul catre altul. Ne-am dat seama ca inca traiau doar in clipa in care unul dintre ei a scos un cuvant care parea sa coincida cu numele chelneritei – si asta fara a intoarce capul, privirea sau orice altceva si fara ca acest cuvant sa fie urmat si de un al doilea – pentru a-i semnala fetei ca intrecuse masura chiar si dupa standardele lor.
Asadar, am trait o adevarata experienta memorabila la The Dubliner. Ca asa le place, ca asa o fi pe la ei, ca nu-i duce mintea sau ca o fi vreo strategie indrazneata de marketing, eu nu stiu sa spun. Insa cred ca merita o vizita pana la The Dubliner intr-o seara, cand aveti mai multa aplecare catre meditatie si metafizica…
