Conceptul e foarte raspandit in toate tarile, dupa cum am spus, si e un lucru foarte bun sa il vezi si la noi. Dar, cand vezi o bucatarie in care se gateste chiar in fata ta, si ti se da sa mananci chiar acolo, la tejghea, fara pretentii si alte introduceri afisate, presupun ca toata lumea se gandeste la acelasi lucru: ceva proaspat, natural, bun la gust, rapid si ieftin (cat se poate).
A fost destul de buna mancarea la Raionul de peste – ca sa incep intr-o nota pozitiva, insa am suferit cumplit, in canicula, sa astept o mancare simpla care nu mai venea, desi pareau ca o fac in fata mea! A trecut mai mult de jumatate de ceas pana sa se aduca un tartar de ton, si inca mai mult de atat pentru un peste sau caracatita – nici nu mai tin minte ce am luat, insa experienta asteptarii in canicula m-a traumatizat! Nu se poate asa ceva! Schimbi meniul, dai numai ce stii ca poate fi servit in mod rezonabil, nu lasi pe cineva sa astepte mai mult de un ceas, la tejghea, o mancare simpla. Dupa aproape o ora a venit supa, atat de clocotita incat a trebuit sa torn un pahar mare de apa rece in ea, altfel ar fi trebuit sa mai stau inca nu stiu cat timp dupa ea, sa se raceasca singura…
Preturile sunt mari, o masa in doi, cu niste vin, sare usor de 300 de lei. Si acum sunt convins ca baietii din Piata Dorobantilor folosesc tejgheaua si plitele la vedere doar ca un tool de marketing, ca sa agate bucurestenii dornici de noutati, fiindca ei, de fapt, isi pozitioneaza restaurantul (sau ce o fi acela) ca pe unul de (aproape) lux, cu preturi mari si cu destule fite. Si prinde bine strategia, am vazut destui clienti, mai toata ziua.
Primavara si toamna, cand poti sta afara, pe trotuar, o fi cool sa astepti un ceas o mancare de tejghea, insa in mijlocul caniculei ar fi bine sa luati in calcul ce va asteapta acolo.
